Creștem mari

Auzisem pe cineva acum o lună și ceva în urmă vorbind despre femeie altfel față de cum sunt obișnuită. Dacă îmi iau o secundă și analizez situația aș putea spune că am norocul de a cunoaște pe cine trebuie.

Nu am prea multe prietene, le număr pe degetele de la o mână. Mereu mi s-a părut că fetele sunt rele așa că de mică m-am apucat de karate, eram tunsă scurt și mă băteam cu băieții din clasele primare. Am crescut cu un frate, am jucat fotbal și aveam prieteni imaginari băieți, pentru o perioadă am purtat doar hanorace, mi-a luat mult să mă acomodez cu ideea că sunt tipă. But still, după transformare mi-am dat seama ca e mult mai mișto sexul în care am fost încadrată.

Femeie… nu sunt femeie, sunt incapabilă să văd unde o să ajung și, ca majoritatea oamenilor, nu-mi pot face o caracterizare. Am ales să mă cunosc prin oamenii ce mă înconjoară și asta mă aduce înapoi la prima idee. Văd stâlpi care mă înconjoară. Stâlpi cu părul lăsat pe spate, cu machiaje discrete și mâini îndemânatice. Acum încep să cucerească lumea. Văd leoaice tinere cum își protejează visul. E o imagine puternică pentru că în dansul lor există un calm și o perspectivă extrem de subtile, asemănător cu azotul indispensabil și incolor.

În aceste standarde feminitatea nu se mai măsoară în centimetri tocurilor, în lungimea fustei sau în adâncimea decolteului. Feminitatea devine în cele din urmă sclipirea din ochi, modul acela în care doar cineva cu un bagaj sănătos de inteligență te poate privi ajungând mai departe de culoarea pupilei. Am trecut de vremea când a fi femeie însemna să stai acasă și să-ți asculți supusă soțul și totuși lumea se învârte în jurul formelor voluminoase.

Răbdare, emancipare, tactică. Ai nevoie de un ochi bun ca să vezi toată energia asta, iar în spatele tăriei se numără o serie esențială de pălmi peste față, de haine sfâșiate și ochi umflați, dar strălucesc al naibii de frumos. Și ăsta e motivul principal pentru care am trecut peste perioada mea de păr scurt, deși uneori o bere e binevenită când estrogenul  își depășește limitele.

Una dintre eroinele mele la capitolul ăsta e personajul feminin din ”O scrisoare de dragoste” a lui Mihail Drumeș. O recomand cu drag ca studiu de caz.

Deci, fii atent/ă cu ce fel de boboc de femeie sau femeie te joci: ori o îmblânzești, ori o lași în pace. E valabil pentru ambele sexe.

IMG_56426824474747

Reclame

Blogmeet 10.5

Apoi mai trecu un an și nu ne-am văzut la față de la revelion așa că iată-mă la prima întâlnire a noastră pe anul ăsta. Ne-au găzduit cei de la Society și am început deja să punem țara la cale cu gândul la vara ce vine și la tabăra ce ne așteaptă.

Un an nou, proiecte noi, aceeași oameni. La mai multe!

10929070_880740705289669_555020818805758158_o

Tratative în familie

Un lucru e clar, nu există niciun mod drăguț de a le spulbera părinților visele când vine vorba de viitorul progeniturii lor. Trăim într-un deceniu în care medicina, dreptul și AC-ul au devenit cam cele mai populare facultăți( mai nou a apărut un val de elevi dornici să intre la Academia Militară). Preponderent în Moldova, datorită legăturilor noaste sacre cu tradiție, mentalitățile de tip ”Ori te faci medic, ori o să mături străzile” sunt cel mai des întâlnite. Și tu, în calitate de copil cât de cât umblat, cât de cât cunoscător al tipologiilor de gândire din vestul Europei dezvolți niște vise ce se cronicizează și devin scopul existenței tale.

Ei, cel mai mare examen al vieții tale în cazul în care ești unul dintre nefericiții ce nu vor să aibă o slujbă tipică, e confruntarea cu părinții. Nu există un moment oportun, nu există o replică ce să-ți atenueze căderea, nu ai voie să mai implici pe nimeni, nu poți să dispari de acasă pentru destul timp, cu alte cuvinte ești încolțit și nu sunt portițe de scăpare.

Nu vreau să demoralizez pe nimeni, dar ca un veteran al certurilor în familie aș fi ipocrită să afirm că e o luptă ușoară. Însă ca să poți să te refaci rapid asigură-te că ai înțeles faptul că orice purgatoriu e o sesiune de încercări pentru cei ce vor să ajungă la lumină. Pornește cu asta în cap și ține-te cât de tare poți.

O să intervin cu o mână de sfaturi:

  1. Ia-ți un pic de timp înainte, pregătește-te moral pentru ce o să urmeze;
  2. Pregătește terenul, evită greșelile radicale și în niciun caz nu călca lateral în perioada de după;
  3. Abține-te cât poți de la comentarii răutăcioase (o să aibă ei destule);
  4. Fii ferm! Asta e extrem de important. Dacă o să simtă o urmă de îndoială poți spune că ai încercat degeaba;
  5. După ce a început furtuna, după ce ai reușit să îi faci să știe, nu să fie de acord, evită să stai în casă. Tensiunea o să înrăutățească situație așa că fii elev conștiincios, mergi la bibliotecă sau închide-te în cameră și învață;
  6. Ai ales un drum, apoi ține-te de el! Dacă știi ce vrei să faci nimeni nu te mai poate opri. Arată-le că astra vrei, muncește cu drag și o să îți vină și răsplata;
  7. Să nu-i aduci în discuție pe prietenii tăi. O să devină țapi ispășitori în ochii lor, influențele care te-au depărtat de ei. You don’t want that!
  8. Păstrează-ți calmul în timpul sesiunii de atacuri, dacă ai de suferit, suferă înafara ariei lor pentru că puterea de care dai dovadă îi va face să se acomodeze mai repede:;
  9. Găsește ceva în care să îți verși frustrările acumulate, fii creativ și eficient, nu sta cu fața în pernă pentru restul vieții;
  10. Fii optimist! This shit is going to end at some point! Ziua de mâine aduce noi tratative, iar tu ai câștigat o viață de pace cu tine însuți.

Sunt destui soldăței pierduți în visele părinților, iar dacă lumea asta ar fi formată din oameni pasionați de ceea ce fac existența noastră nu ar mai fi bazată pe taxele pentru electricitate sau banii pentru pâine. Un om care lucrează cu dragoste adoarme mai fericit decât un doctor mediocru.

Parents

Sânge rătăcit

Acum că spiritul sărbatorilor a acaparat gerul iernii, în liniștea camerei mele am contemplat pe zgârieturile pereților lumea din afara ariei mele de cunoaștere și m-am limitat la granițele continentului în care am fost repartizată, Europa.

Sânge românesc curge prin venele multur suflete rătăcite înafara granițelor mamă și poate că arde mai tare în jurul sărbătorilor, în lipsa atmosferei de acasă cu miros de sarmale și colesterol. Dar rău e cu rău și mai rău fără rău. Europa a construit o casă cu un șemineu călduros pentru fiecare pas rătăcit înafara casei, dar asta nu acoperă toate golurile.

Căldură în suflete și curățenie în inimi pentru românii ce și-au exercitat dreptul de cetățean european și în afara granițelor!

Efectul jazz

Într-o cameră albă, cu o lumină difuză s-au trezit a exista un roșu și un verde. Un roșu aprins și hotărât, un verde blând și întrebător. Văzuți închiși într-un spațiu comun sub o armonie de jazz. Culorile încearcă să umple spațiul, fiecare în colțul lui. Dansul le e lent, firav, cumva clasic, dar parcă în acea zi plutea un altfel de aer în atmosferă.

Brusc, fără niciun avertisment, roșul se aruncă în colțul verde transformându-se în timp ce alerga într-o enigma ce atunci când se izbește de culoarea verde o trage după el în procesul de schimbare. La contactul lor atmosfera devine greoaie, aerul se transformă în semne de întrebare. Și se metamorfozează. Acum pe podeaua de lemn alb se scurg două bile de ulei. Uleiul de ricin și uleiul de măsline. Acum nu mai vorbim depre culori, acum vorbim despre texturi. Unul se șerpuiește ușor, apetisant, pe lanternă lăsând urme aurii pe perete în loc de umbră. Celălalt alunecă pe varul alb sigur pe fiecare mișcare, cumva curios și se apropie de lumină, se înconjoară de ea, o acaparează și se îndepărtează. Jocul lor de lumini e hipnotizant. Lanterna se mișcă odată cu lupta lor de cucerire a spațiului. Uleiul de ricin se aprinde în flăcări albastre, uleiul de măsline se sparge în perle negre acaparând tot spațiul rămas. Scena arată ca o ruină de război ce se înalță glorios și tragic, ca un steag al unei ere prospere. Se ating, se contopesc, se măsoară.

Și dintr-o dată devin conștienți fără voia lor de lumina din cameră. A crescut, a aprins fiecare colț, fiecare umbră. Dintr-o dată focul și-a potolit flama și a devenit o pudră roșie. Perlele s-au adunat și s-au prins într-o pudră verde. Pereții sunt murdari. Veioza strălucește fiecare efect lăsat de cei doi. Și dansul e reluat de data asta mai hotărât, într-o conștiență a despărțirii. Jazz-ul s-a transformat pe parcurs în simfonii abrupte și acum a rămas în urma lui un ticăit de ceas și o senzație înțepătoare de frig.

Culorile încă se mai joacă, pereții simt tot mai mult prezența lor, metamorfozarea poate continua. Mai mult nu pot spune, nu mi-au dat voie sa-i urmăresc.

fe6c1e0b9bbdfce43ba18d46d5c7b940

Două chibrituri

Mă mănâncă buricele degetelor și vreau să-mi arunc toate gândurile cu lacune logice pe o foaie de hârtie ecologică. M-am trezit într-o dimineață cu o adiere de vânt pe care am crescut-o în timp și care s-a transformat în furtună. Sunt un haos, nu știu ce vreau și de unde să obțin ce nu știu.

Tu și eu… mai mult un gol dat de tine în lumea mea și un zâmbet ocazional în a ta.

Tu și eu, două paralele ale aceluiași univers, exact cum ne-a spus și Interstellar.

Tu și eu, două culori complementare pe care doar tu știi să le transformi în existență.

Tu și eu avem o limită într-un punct pe care eu nu-l pot vedea.

Tu și eu suntem amândoi confuzi, sau am rămas singură în starea asta?

Tu și eu preaslăvim dumnezei diferiți.

Tu și eu probabil nu o să ne ținem niciodată de mână.

Tu și eu suntem două constelații pe care tu le cunoști.

Tu și eu suntem două conștiințe diferite ale aceleași lumi.

Tu și eu înseamnă aceeași fiori de la început.

Tu și eu o să formăm o nouă generație ce va sparge bariera timpului.

Tu și eu ne prindem părul în coadă.

Tu și eu e o ecuație pe care o tot rezolv de ceva timp.

Tu și eu, eu cânt la chitară, iar tu vrei să cânți la mine.

Tu și eu am uitat să ne privim în ochi.

Tu și eu ne scriem și rescriem povești dintr-un palat de cleștar.

Tu și eu vorbim limbi diferite.

Tu și eu ne-am rătăcit într-o seară rece.

O simfonie fără note îmi cântă în surdină anunțându-mă că e timpul să mă trezesc din excesul meu de zel. Nu știu dacă trăiesc din amintiri sau pentru ziua de mâine, dar am pierdut prezentul undeva între ce vreau și ce îmi trebuie. Mi-am închis ochii și m-am pierdut între cuvinte, însă nu-mi dau seama cine vorbește. E o ruptură cu legături strânse cu o altfel de realitate. Are sens ce zic? Cred că mi-am pierdut sensul când am vrut să rescriu o poveste a două chibrituri arse ce încep să se reaprindă reciproc. Rămâne de văzut dacă le și iese încercarea.

DSC_7139

Soarele și luna pe creste de echilibru

Echilibrul e o artă a preciziei. E mai degrabă o spirală cu forme abrupte, cu globuri agățate la fiecare adâncitură.

Noi suntem aventurieri ce se agață de crestele lui, căzând cu sania la vale. Acum treaba cu sania e un pic relativă, căci sunt care alunecă fără ea, sau se folosesc de un ciolofan. Problema e că sania îți conferă o comoditate pe care celelalte două variante nu le pot asigura. Cu alte cuvinte, fundul tău e mai puțin tăbăcit în cădere.

Eu în urcușul meu am mai agățat un cățărător încăpățânat. O mai pierd uneori printre ghețari, se mai agață de frânghiile altora și uneori se pierde prin trasee mai puțin luminate. Totuși e camarada mea, singura căreia am reușit să-i prevăd și un viitor. E ca și când ai încerca să ții o furtună într-un borcan cu aerisire, la un moment dat se va sparge borcanul și tu o să te umpli de zgârieturi. Eu mă compar cu luna, mă înconjor de stele și le contemplez în tăcere. Ea se compară cu soarele fiind o flacără  continuă ce arde fulgii nemilos. Noi suntem… doi călători rătăciți.

Povestea ne e simplă. Am alergat una în jurul celeilalte fără să ne ciocnim până ne-am omogenizat. E ca și când ai pune apă în vin. Încerci să stingi tăria unuia cu docilitatea celuilalt. Am ajuns să am ca inspirație un pahar de vin… nu pot spune că nu m-am așteptat la asta.

Sau poate mi-am creat o poveste singura…