Scara rulantă

Sâmbătă seară, nu din lipsă de ocupație, m-am trezit la un concert simfonic în mall. Ciudat, nu? Mall-ul și concertele simfonice, poate doar în mintea mea, sunt concepte care se bat cap în cap. Și uite ca totuși, cu toată reticența mea inițială, am ajuns să mă delectez o oră jumătate cu un pic de cultură muzicală după 4 etaje de urcat pe scara rulantă.

Nu cred că am o gamă destul de variată de cuvinte în modestul meu vocabular ca să pot reproduce prin arta scrisului fiorii ce mi-au electrocutat corpul în timp ce făceam pe-a fotograful în fața instrumentiștilor. Îmi era dor. Mă gândesc cu groază la gândirea mea de acum 2 ani când profa de muzică ne nota pentru prezența la serile simfonice iar eu așteptam să fiu văzută și să mă strecor pe ușă la partea a doua. Dar, slăvită fie dezvoltarea neuronală, acum pot să cântăresc mai corect alegerea dintre barul de la colț și 3 ore de delectare a stimulilor auditivi.

Pentru urechea mea de necunoscător, tot procesul a fost o vrajă continuă. Melodiile erau cunoscute, probabil nu au vrut să ne dea o ceață totală așa ca s-au rezumat la un ”Can-Can”, o ”Frumoasă Dunăre albastră”, un pic de ”Cavalleria rusticana” și lista continuă. În acele câteva minute am putut să îmi închid ochii, să îmi proiectez aura într-o altfel de lume și să mă pierd pe niște alei nu foarte cunoscute.

Muzica simfonică este și probabil o să și rămână un mister pentru mine, dar frumusețea ei pare a fi formată din asta, din darul pe care ți-l oferă și care trece de granița înțelegerii. Armonia dintre instrumente și implicarea celor ce le mânuiesc sunt niște factori pe care îi poți savura fără a fi nevoie să intri în profunzimea lor.

O altă surpriză au fost cei din spatele acestei mașini muzicale care în momentul când părăseau scena deveneau oameni impresionanți. Un bun exemplu ar fi un toboșar din spate, tânăr, la cămașă și sacou, încălțat cu skaters. Ce să mai spun de dirijor care și-a dat duhul în repetate rânduri. M-am mai întrebat de-a lungul vieții ce rol are omulețul pus acolo în față dacă s-a repetat atât și oamenii știu deja ce ar trebui să facă. Eii, am avut ocazia să și aflu. El e mica rotiță ce unește toată lucrarea, o privire la el și una la foaia cu note.

Pot spune că mi-a crescut un pic mândria pentru Botoșani cu ocazia asta. 🙂

Photo credit Claudiu Porfir